Broken

In mintea ei se aud tipetele neobosite…vocile puternice care o darama cand zgomotul de afara nu mai reuseste sa le reduca la tacere. In suflet isi simte lumea adormita, ciobita, greoaie. Isi umple zilele cu aceleasi momente pe care le retraieste fara nici o surpriza…aceleasi nimicuri cu care isi incheie ziua, aceleasi cuvinte, aceleasi zambete fortate si aceleasi ganduri sufocante. Se intoarce mereu intr-un spatiu gol si trist. Are inca dorul de imbratisare…  Unde e drumul care candva era atat de clar? Ar vrea sa fie aici fara sa-l cheme, sa o cuprinda in brate cand are atat de multa nevoie si gestul acela sa fie mai puternic decat toate cuvintele. Sa o doreasca, fara intrebari, fara nesiguranta, fara fantasme. Sa o iubeasca. Chiar atat de tare s-a inselat? Nu a fost nimic real? Nu intelege usurinta cu care o respinge si se indeparteaza de ea. Dar il iubeste si ii este atat de dor…abia respira…incearca sa se adune dar e coplesita si lacrimile ii umezesc obrajii cand nici nu isi da seama. Fiecare zi incepe cu el si se termina cu el. Dar el nu mai e acolo…nimic nu mai e bine si nu mai poate sa asculte povestea timpului care vindeca, sau incurajari, ca si cum totul e cumva mai bine asa. Nimic nu e bine. Acum nimic nu e bine. Maine va fi la fel si va fi la fel de trista si daramata. Si cu fiecare pas i se ciobeste sufletul. Si-ar fi dorit sa nu renunte atat de usor la ea…