jump to navigation

Acasa iunie 20, 2012

Posted by miaela in Uncategorized.
1 comment so far

Ma intorc la radacini. La familie. Acolo de unde izvoraste toata puterea mea. Am deja 5 ani de Bucuresti si m-am dezobisnuit de stat cu mama si tata…si Irina cand revine de pe alte meleaguri. Dar tanjesc dupa convesatii banale la cafea, depanat de amintiri la masa din bucataria de acasa, cu zambete si lacrimi de bucurie, cu multumire si cafeaua facuta de tata in cestile cumparate de Irina.

Am ascultat de multe ori, crescand, povestea despre cum s-au cunoscut mama si tata. Cu toate acestea inca nu am clara povestea, tot timpul mi-o inchipui ca intr-un film sacadat cu fundalul colorat de bluza roz a mamei si de parul ei morcoveata, ascunsa dupa o perdea de pistrui zapaciti care se cuibaresc pe pielea ei pufoasa. Si tata tanar, slab, inalt, cu o asprime innascuta si o blandete ascunsa in privire, paseste larg si apasat pe strada. Se intalnesc, fratele mare al mamei le face cunostinta. Si gata. Asta e povestea. Mai urmeaza un prim dans la cercul militar din Bucuresti, o nunta ascunsa intr-o dupa amiaza cu tata militar si mama in rochita ei verde pe care am tot vazut-o in pozele in care ea zambea fericita in bratele lui tata.

Sunt 33 de ani de casnicie si numaram in continuare. I-am vazut trecand impreuna peste orice obstacol. Stiam ca infrunta greutati cand erau amandoi seriosi si discutau in bucatarie cu usa inchisa, in timp ce eu si Irina trebuia sa ne facem temele. Dar eram mereu curioasa si ascultam la usa, ne uitam pe gaura cheii sa aflam ce secrete aveau de impartit. Eu eram prea mica sa pot intelege ceva, dar ii priveam pe gaura cheii in timp ce Irina statea cu urechea lipita de usa si asculta. Tata statea pe scaunul din capul mesei, cu spatele sprijinit de perete, cotul drept pe masa din bucatarie si cotul stang pe spatarul scaunului. Mama, in picioare, sprijinita de masca de la chiuveta, il asculta linistita, cu un ochi la oala de pe aragaz si cu sufletul la tata. Impreuna luau deciziile, s-au sustinut si niciodata nu s-au abandonat. Pentru ca oricat de mari ai fi fost obstacolele, important era ca le infrunta impreuna.

Am invatat, privindu-i, ce mult a contat ca s-au inteles, s-au iubit si au muncit amandoi pentru aceleasi vise. Cararile lor sunt atat de bine impletite incat abia se mai disting marginile. S-au contopit in familia mea. Un ghem cu patru capete – doua rasfirate pe directiile lor si doua care le reamintesc mereu de drumul spre casa.

Copilaria mea imi ruleaza in minte ca fotografii cu mici fragmente. Excursia de doua saptamani cu mama, tata si Irina prin tara, cand am vazut pentru singura data licurici, zile de vara in care eu si Irina mergeam cu tata la serviciu si ne plimbau soldatii prin garajul in care erau toate masinile, iesiri la iarba verde cand jucam badminton cu tata, excursii pe munte in care ma bucuram sa ii vad pe mama si tata atat de sportivi, zile de vara cand venea mama acasa de la serviciu cu inghetata, excursia din clasele I-IV cand Irina a pierdut autocarul ei si tata a oprit autocarul meu la semafor ca Irina sa vina in excursia mea, o dupa amiaza cand eu si Irina am confundat un gandac negru cu un greiere si ne-am speriat si i l-am aruncat mamei in pat, cotrobaieli prin toate sifonierele dupa cadouri.

Cu Irina am facut cele mai mari prostii, pe unele spune ca nu si le aminteste (cum e faptul ca ne-am jucat cu mingea in casa si am rupt usa de la bar). E mai ‘batrana’ cu aproape 5 ani 🙂 E ciudat cum trece timpul si schimba atat de mult perceptiile, amintirile isi modifica forma, culoarea, incep sa devina neclare, altele sunt atat de bine intiparite incat nimic nu le mai sterge. Si o privesc acum pe Irina care ma chinuia cu zanganica cand eu stateam cuminte in landou, si vad fiinta asta mica si firava care se presupune ca e sora mai mare. Si asa mica cum este, imi alunga inca toate fricile cu care eu nu vreau sa ii impovarez pe mama si tata, imi asculta toate ideile aiurite si imi suporta toate starile de la cele extaziate pana la cele irascibile. Si stiu ca se mai sperie si ea si uita de mine, asa cum s-a intamplat in casa bantuita din Viena unde a luat-o la fuga fara sa se mai uite in urma si m-a lasat cu monstrul sa ma gadile. Dar a fost suficient de puternica sa ma traga din fata masinii atunci cand a contat. Cand o sa aiba si ea puiul ei, stiu ca o sa se descurce de minune. Toate lucrurile pe care le-am vazut la mama si tata, toate certurile pe care le-am avut pentru ca ea se poarta ca o mama cu mine si nu ca o sora, toate imi arata cat de multa dragoste si grija are de oferit.

Sunt tot mai putine momentele in care reusim sa ne adunam toti 4…acum suntem 5. Alex al Irinei e cel mai nou membru si ne place de el ca se incadreaza bine cu noi. L-am romanizat putin si ne este tare drag. Cred ca tocmai pentru ca sunt rare momentele de reuniune tanjesc atat de mult dupa sentimentul pe care il am cand sunt acasa. Ma bucur insa ca atunci cand ma suna mama si raspund la telefon, are aceeasi intrebare cu care incepe conversatia (intrebare pe care o pastrez pentru mine) si ma intreaba inca daca si ce am mancat, daca am mancare si daca mai planuiesc sa mananc, daca am fructe in casa si apoi ma cearta ca nu mananc suficiente fructe. Ma bucur si cand ma suna tata doar ca sa vada ce fac, daca am nevoie de ceva, sa imi mai povesteasca despre ce mai e pe acasa si sa imi explice probleme de politica pe care nu reusesc tot timpul sa le urmaresc pentru ca de cele mai multe ori dateaza din perioada in care eu aveam alte preocupari. Si cand ma suna Irina sa imi spuna banalitati, sa stam impreuna in telefon doar sa schimbam glumite si prostioare, atunci ma simt cel mai tare copil. Si cand toate telefoanele sunt in aceeasi dupa amiaza, atunci ma simt cel mai aproape de acasa…

   

Reclame