jump to navigation

Pat de vise martie 15, 2011

Posted by miaela in Uncategorized.
1 comment so far

Stau in pat si imi inchipui ca pe pieptul meu sta un trup mic de copil…doarme cu acea abilitate extraordinara a copiilor de a adormi oriunde, oricand si in orice conditie. Parca ii aud rasuflarea si ii simt mirosul ca o iluzie inocenta si salvatoare, grea si minunata in acelasi timp. Un ghem de contradictii in care zac toate sperantele si dorintele. Si apoi imi dau seama cat de ridicol e totul. Ma uit in jur si revin in lumea reala. Nu mai vad ghemul pe pieptul meu, nu mai aud decat zgomotul de afara si gandurile mele mult prea galagioase.

M-am inchis intre patru pereti si nimic nu pare a fi motivatia necesara pentru a iesi afara. Ma dau jos din pat si ma gandesc ca e timpul. Trebuie sa ies, trebuie sa ma duc, trebuie sa ma pregatesc sa plec. Ajung in baie, dau drumul la apa, ma uit in oglinda si imi dau seama de starea in care ma aflu. Inchid apa si ma retrag in pat, intre aceiasi patru pereti. Ma simt vinovata si simt o teama continua, ca si cum incertitudinea viitorului apasa tot mai greu pe suflet si sterge zambetul…ma obliga la o stare de amorteala si pasivitate din care vreau cu disperare sa ies si nu gasesc calea. Ma tot uit la filme si seriale ca o dependenta teribila de care nu ma eliberez pentru ca dramele si complicatiile altora par mult mai intense si mai interesante decat amorteala mea. Plang si rad si sufar cu toate personjele. Le visez obsesiv si le creez scenarii, le judec si le aprob de parca ar fi prietenii mei dintotdeauna. Ma inspira si ma dezamagesc in acelasi timp.

Vreau atat de multe si mi-e frica sa le vreau, mi-e frica sa le obtin. Imi tot inchipui un mers firesc al lucrurilor si imi tot fac planuri si nimic nu se concretizeaza. Visez la serviciul din care am multe de invatat, serviciul care sa ma solicite si sa ma oblige sa cresc, sa aflu, sa ma zbat sa fiu tot timpul mai buna, sa fac lucruri pe care nu ma credeam in stare sa le fac, sa cunosc oameni de la care sa am mereu ceva de  invatat. Visez la o nunta frumoasa care sa duca apoi la momentul in care chiar stau in pat si imi tin ghemul pe piept. Visez la vestile care vin la momentul perfect, ca un dat firesc, fara surprize neplacute, ci doar previzibila bucurie. Si nu, nu vreau perfectiune…dar vreau mai mult decat am, mai mult decat sunt…vreau sa incep de undeva…sa imi construiesc drumul treptat spre aceste momente pe care le vad cu o claritate insuportabila pentru ca acum imi par departe. Sunt in acelasi loc si nimic nu se schimba. Sau nu am curajul sa le schimb?…Sau mi-e teama ca daca incep de undeva exista sansa sa esuez…? As fi crezut ca partea cea mai grea e sa iti dai seama de ceea ce iti doresti sa faci, sa devii, sa reusesti… Dar eu am aflat deja raspunsurile si m-am izbit de o alta intrebare: de unde incep?

Reclame