jump to navigation

Sisters ianuarie 12, 2011

Posted by miaela in Uncategorized.
add a comment

„A sister is a little bit of childhood that can never be lost.” Marion C. Garretty

Cand m-am mutat in Bucuresti nu prea stiam cum va fi…nu prea stiam la ce sa ma astept…stiam doar ca voi locui cu Irina si ca in doua saptamani voi incepe facultatea. Nu stiu exact cand au trecut anii de facultate…nu mai stiu exact cat am stat cu Irina si cand s-a mutat…dar am ramas cu cateva momente.

Ma ducea sa mancam la tot felul de restaurante…mai mici, mai mari, mai retrase, mai cunoscute…cu mancare indiana, traditionala romaneasca, americana, libaneza…depinde de ce aveam chef. Mergeam la cumparaturi si mereu protestam cand spunea ca vrea sa mergem in Mini Prix…Am avut si o tentativa de a merge la teatru…reusita pentru mine, nereusita pentru ea, dezastru pentru noi. Am fost la Jocul Ielelor in sala mare a Teatrului National. Eu eram fascinata, ea tot iesea din sala ca ii suna telefonul de serviciu in disperare. A vazut doar fragmente din piesa de pe scarile din sala. Ne-am certat la final. Nu intelegeam cum de nu isi poate inchide telefonul doua ore, mai ales ca era in afara programului…

In alta zi am mers impreuna la cumparaturi…trebuia sa isi cumpere ceva haine pentru serviciu. Am intrat la Yokko. Stateam la cabina de proba si asteptam sa probeze cele doua costumase pe care le gasise si ma gandeam ca vom sta o vesnicie ca sa se hotarasca pe care sa-l ia, daca sa ia vreo unul, daca sa le ia pe amandoua. Intr-un final a iesit din cabina imbracata cu primul…se tot foia si se tot uita si i se parea ca fusta nu o avantajeaza, ca lungimea nu e buna, ca parca nu e buna culoarea. Eu eram uimita complet. Ma uitam la ea si ma intrebam cine naiba e persoana asta atat de serioasa…ceva mai mica si mai fragila decat mine…se imbracase in haine de oameni mari. Eu ma gandeam intr-una ca noi am fost mici, ca ne jucam impreuna in loc sa invatam…cand veneau mama cu tata acasa si ne intrebau ce am facut ea gasea mereu ceva de spus despre amandoua…ca am citit, ca am lucrat la matematica…orice stia ca ii va multumi pe ei. Timpul nostru era secretul nostru. Si acum…o priveam pierduta si ma intrebam cand ne-am schimbat? Cand am crescut? Primul costumas mi-a placut atat de mult incat mi l-a lasat mie cand s-a mutat in Croatia. Il tin in sifonier si il privesc din cand in cand, de parca as pastra in el timpul nostru. Al doilea costumas era asa de frumos…ii recupera parca din copilaria senina pe care o pierduse in hainele de adult….

Mi-e dor de ea…mi-e dor de timpul nostru, de certuri, cumparaturi, discutii, de ocazionalul Jack Daniels cu Cola, de cafeaua de la Starbucksul din Barcelona si Viena, de cumparaturile din toate magazinele Bershka din Barcelona si toate magazinele H&M din Viena. De La Rambla, Plaza Cataluna, HRC, sandvisuri subway si biletele la opera…

Am crescut si nu o sa mai fim niciodata doar noi doua. Si ma bucur pentru ea si pentru toate realizarile ei. Undeva, intr-un colt de suflet, sper sa am norocul ei…sa imi construiesc propriile realizari si sa stiu ca am fost la inaltime. Sa stiu ca ma apropii de ea, exemplul meu, si ca e mandra de mine, sora mai mare de sora mai mica.

„A younger sister is someone to use as a guinea-pig in trying sledges and experimental go-carts. Someone to send on messages to Mum. But someone who needs you – who comes to you with bumped heads, grazed knees, tales of persecution. Someone who trusts you to defend her. Someone who thinks you know the answers to almost everything.” Pam Brown

Reclame

Printre lumi ianuarie 5, 2011

Posted by miaela in Altceva.
add a comment

Isi cauta inspiratia dar se simte detasata de toti si de toate…de parca s-a desprins de lumea ei si rataceste singura intre multe alte lumi. E pasiva, tacuta, adesea pierduta in ganduri si, desi intelege departarea, nu poate face nimic. Stie ca il respinge, stie ca se agata de momente familiare incercand sa se simta mai putin straina de tot ce o inconjoara. Incearca sa se adune si sa isi construiasca lumea inapoi. Dar nimic nu are sens. Nimic nu se mai leaga. Toate par iesite din tipar, iesite din stereotipul cu care se obisnuise, din rutina zilnica. Acum totul e un haos si ea priveste lumea cu pasivitate. Totul era din sticla si acum au ramas cioburile. Tot incearca sa le lipeasca si sa readuca totul la normal, sa se simta iar normala. Cauta firescul, cauta zilele normale, cauta sentimentele, zambetele, fericirea, dorinta, emotia, extazul. Incearca sa se regaseasca. Intre toate schimbarile nu a avut timp sa inteleaga, sa se adapteze, sa se schimbe o data cu ele. Incearca sa gaseasca drumul catre ea, drumul catre el, drumul catre relatia lor. A fost atat de usor pana cand s-au lasat acaparati de „trebuie”, „ar fi mai bine”, „nu pot”, „renunt eu”, „nu mai vreau”, „lasa…” si au ajuns intr-o delasare continua care i-a separat. S-au pierdut. Ea a pierdut drumul catre el. El nu a mai cautat-o. Ea s-a oprit din alergarea continua…a obosit. Acum sta pe margine si asista fara reactie la lumile din jur care se desfasoara continuu. Pentru ea a devenit obositor. Nu mai are chef. Nu mai poate sau nu  mai vrea sau nu mai stie. Ar spune ceva, s-ar misca din loc, ar fugi…dar ce sa spuna?…incotro sa mearga?…unde sa fuga? Toti sunt acum ca straini…nu ii mai recunoaste, sau nu se mai recunoaste pe ea in ei. Detasarea ei incepe sa semene cu un zid pe care nu stie de ce il ridica. Trebuie sa inceapa de jos…sa se reconstruiasca…sa redescopere ce a pierdut intre mii de alte momente dedicate altora, intre certuri, iubiri, despartiri, bucurii, lacrimi, prietenii si complicatii. Cat de greu e drumul pe care trebuie sa il apuce? Unde ea ea? De unde incepe? De ce … de cine are nevoie? Cati el si ea reusesc sa se reintalneasca dupa ce s-au ratacit? Cat timp va mai trece? De ce e amortita? De ce nu mai incearca? De ce nu o mai cauta? De ce nu il mai cheama? De ce nu se intalnesc?