jump to navigation

Premiu de la Gia :) ianuarie 25, 2010

Posted by miaela in Uncategorized.
1 comment so far

Sancho Mic, multumesc 🙂

Ca sa respect traditia, il dau si eu mai departe:

So…premiul continua spre alte meleaguri:

Alexandra care e mereu busy being fabulous

Reclame

(fara titlu…inca) 1 ianuarie 17, 2010

Posted by miaela in Altceva.
1 comment so far

E dimineata devreme. Zapada e singura dovada a pasilor ei. Niciodata nu i-a placut frigul…dar singuratatea strazilor si linistea din jur par sa o linisteasca. E in drum spre o noua zi. Inca o zi care trece in graba. E prea devreme si viseaza inca. Viseaza la aburii unei cani de cafea fierbinte. Gandurile ei sunt voci soptite printre sunetele respiratiei ingreunate de raceala care o inunda.

Ia fiecare zi pe rand, fara intamplari neasteptate, fara planuri prea multe, fara dorinte prea mari. Isi joaca rolul si traieste simtindu-se multumita in invizibilitatea ei. Ii stie pe ceilalti iar ceilalti par sa nu ii retina prezenta…existenta…numele… Ea vede lumea iar pentru lume ea nu exista. Si totusi nu cere nimic. Uneori…doar uneori…in ascunsele momente de vulnerabilitate si slabiciune si-ar dori sa fie cineva acasa. Sa aiba un cineva in bratele cui sa se intoarca. Sa nu mai fie ea si lumea…ea si ceilalti. Sa devina „noi” si lumea, „noi” si ceilalti. „Revino-ti! Sunt vise. Vise de copil!”.

A ajuns. Isi face o lista cu tot ce are de facut. Nimic nou…aceeasi lista ca in fiecare zi. Le rezolva cu meticulozitate, dedicatie si atentie de parca ar fi cea mai mare pasiune a ei. Inca nu stie ca se naruie inlauntrul ei. Inca nu stie cat o stirbeste munca arida si monotona careia ii este atat de devotata. Inca nu se priveste in oglinda ca femeia in care s-a transformat. Nu se cunoaste. Nu stie cine este. Nu stie ce vrea, ce vise are, ce pasiuni are, telente. Lumina ei sta ascunsa inca. Ochii ei nu cunosc inca bucuria, dar nici tristetea. Ochii ei sunt lipsiti de viata.

E pauza. Toti au iesiti la masa. Ea s-a retras la geam. Priveste lumea din parcul de peste drum. Se aud rasete… E atat de frig si totusi ceilalti sunt fericiti. Dar ea priveste totul prin sticla. Nu e nici trista, nici melancolica, nici obosita. Nu e in nici un fel. E pasiva fata de tot ce se intampla in jurul ei. Intreaga ei viata e o asteptare in amorteala. Ca si cum ar astepta sa se termine totul iar ea si-a facut datoria. E impacata. Asteapta finalul. Nu-si poate imagina ca ar putea exista ceva care sa schimbe totul, care sa ii dea sens. Ceva care sa ii arate ca nu stie nimic din ce credea ca stie, ca nu reprezinta nimic din ceea ce este, ca se poate mai bine. Ceva care sa o trezeasca din amorteala. Dar ea nu face altceva decat sa se protejeze. Pentru ea nu exista suferinta sau dezamagire sau suparare pentru ca nu ofera nimic lumii iar lumea nu ii da nimic. Pentru ca s-a inchis in spatele unor ziduri atat de mari si atat de solide incat nimic nu patrunde. Nimic nu o atinge.

A mai trecut o zi. Inainte de a pleca se asigura ca totul e aranjat, fiecare lucru isi are un loc al sau. Isi infasoara esarfa rosie gandindu-se ca trebuie sa iasa in frig. Si nu mai e liniste. Va trebui sa incerce sa se auda printre atat de multi trecatori. Se incheie la haina, isi ia geanta de pe scaun, ofteaza adanc si isi face curaj sa iasa afara.

In drumul ei trece prin fata catorva magazine. Uneori se opreste, uneori isi ingaduie timpul pentru a-si cumpara ceva nou. De obicei lucruri inchise, mai putin esarfa rosie. E singura ei pata de culoare. Esarfa rosie o face sa para mai umana…esarfa rosie o face uneori observata. Ai crede ca ceilalti ii pot vedea lumea in care s-a inchis. De aceea nici nu incearca. Lumea ei nu accepta intrusi. E ostila si iti pedepseste orice tentativa de apropiere.

E seara. S-a facut tarziu. Ceilalti sunt tot mai putini. Inca o data zapada pare sa fie singura dovada a pasilor ei. A mai trecut o zi in care s-a afundat in golul pe care l-a creat in ea. Inca o zi de pustiu. Inca o zi amortita.

A ajuns acasa. Si-a lasat geanta, si-a pus haina in dulap si si-a dat jos esarfa rosie. In dormitor patul mare domneste. Dar e gol. La fel ca toata viata ei. Se aseaza in fata oglinzii. Se dezbraca de toate hainele si se priveste. Pentru prima data se priveste si simte. Abia acum incepe sa inteleaga… Abia acum incepe…