Mia's Blog

Vis mai 11, 2012

Si daca totul ar incepe usor? Cu o privire.

Daca singurul lucru de care ai nevoie ca sa stergi privirea daramata de pe chipul ei e un zambet din priviri? Si incepi sa construiesti usor pe cenusa unor ruine tot mai adanc ingropate si pierdute in timp. Construiesti vise noi. Si trece o intalnire, si trec zile, si trec conversatii si trec atingeri. Daruiri complete si inca neimpartasite. Momente impreuna si zbuciumul unor intrebari fara raspuns. Si trece timpul. Cu ei, pe langa ei, fara ei.

Si daca totul ar creste cu un cuvant? Un cuvant aruncat in neantul dintre ei. Au trecut zile si nu isi aminteste atingerea ei. Au trecut zile si ii pierde chipul in gand. Ratacesc intre o mie de alte lucruri care se incapataneaza sa le agite fiecare clipa libera. Dar la finalul zilei se regasesc in conversatii dragute, ironice si vesele. Isi povestesc de toate si se incurajeaza de parca ar incerca sa alinieze lumea intre dorintele lor. Se tin de mana si impreuna capata mai mult curaj. Ii este dor… Ii este dor de el. Ii este dor de ea. Mintea ei e plina de cuvinte pe care i le-ar spune. El e adancit in gandurile lui. S-ar ascunde intr-o imbratisare si s-ar refugia de lume. Cu fiecare zi mai scriu cate un rand in povestea lor. Planifica, asteapta, rabda si spera la un singur moment de eliberare completa.

Si daca e mai mult? Vede povestea lor cu multe pagini nescrise. E loc de mai mult. Peste saptamani sau peste ani, peste ore sau peste zile, cand vor ajunge la momentul acela care da sens, care creeaza un scop pentru tot ce a fost si pentru tot ce va fi, atunci se va instala firescul pe care il vor adora si care va deveni o liniste dupa care tanjesc amandoi la finalul unei zile agitate.

Incearca sa isi gaseasca timp pentru amandoi, incearca sa isi croiasca drum catre el, incearca sa o regaseasca dupa timp pierdut. Alearga, se opresc, se pierd si se regasesc, se striga, isi amintesc, se saruta si simt caldura atingerii. Se privesc si raman in tacere.

Si daca totul ar incepe usor? Cu un vis.

Intre cuvinte si timp mai 6, 2012

Din cand in cand ma mai lovesc de cuvinte scrise de altii, cuvinte simple, calde care ascund in ele mesajele de care parca m-am ascuns sau pe care le-am ignorat si care acum au capatat un sens prea mare incat parca tipa spre mine. Imi mai amintesc ca si in mine zac cuvinte pentru care inca imi caut curajul sa le spun. Stiu ca in mine sunt cuvinte carora as vrea sa le dau glas si parca nu reusesc. Incerc acum sa cos usor cuvant langa cuvant si sper sa mai golesc din vartejul care imi rascoleste mie sufletul.

Am asteptari mari de la timp de parca imi e dator cu toate cate le vreau si nu mi le aduce. Sau poate eu ii sunt timpului dator cu mai mult suflet, mai multa viata, mai multa bucurie si mai multa munca. Ne certam, ne luptam, l-as opri si l-as grabi dar de fiecare data pare sa castige. Incerc sa am rabdare, incerc sa il las sa lucreze si eu sa il ajut atat cat pot si imi da voie, si parca tot nu e suficient. El pare sa imi promita, eu ma bucur si apoi ma invaluie in alte zile care trec pe langa mine in asteptarea concretizarii unei imagini fulgerate de timp. Si apoi o luam de la capat…cand astept…si trec ore si zile…si el ma tine ca pe ace si ne certam, ne luptam si tot fara sa am castig de cauza. E mai capricios si schimbator ca o femeie. Nu e deloc constant, deloc intelegator si deloc rational. Trece greu cand as vrea sa treaca repede si trece repede cand as vrea sa treaca greu. Nu ne intelegem…

De ceva vreme sunt in conflict cu mine…intre ceea ce imi doresc si ceea ce trebuie, intre ceea ce visez si ceea ce este. Si mai sunt momente de o luciditate stranie in care simt o potrivire cosmica. Cred ca incep sa imi gasesc locul, dar confirmare locului intarzie sa apara… Si devin nelinistita, agitata pentru ca fara confirmare ma intorc la nevoia unui compromis…sa las visele de copil idealist si sa devin pragmatica. Si ma cuprinde o tristete incredibila…nu mai e loc de idealism…si totul se reduce la termeni materiali, clari, tangibili. Si daca fac un compromis ce se intampla cu toate ideile pe care le aveam proiectate pentru viitor? Sunt pierduta si totul atarna in urmatorul pas.

In cautarile si asteptarile si deciziile mele mai sunt aceia care stiu ca ma sustin orice as face si pe care nu as vrea vreodata sa ii simt intristati de drumul meu. Nu as fi nimic fara influenta lor asupra mea. Dara, bucatica mea de familie din Bucuresti, cat de diferiti si tristi ar fi fost anii acestia fara tine…cat de singura si ratacita m-as fi simtit…cat de multe iti datorez tie… Si iubirea mea, cate lucruri invat cu tine si cate facem impreuna…cata bucurie imi aduci… Lumea mea e plina de oameni dragi, oameni frumosi care imi fac asteptarea mai usoara si munca mai placuta, care imi dau increderea pentru a lua deciziile grele si care ma tin strans sa nu cad atunci cand ma impiedic. Aici timpul nu castiga niciodata, pentru ca oricate ar arunca inspre mine, oricat s-ar juca cu mine, ma pot retrage in lumea mea unde imi gasesc linistea.

Intre cuvinte amestecate si idei diferite sunt eu. Mai am drumuri de gasit, locuri de descoperit, oameni de cunoscut si multe de invatat. Si ma asteapta multe alte certuri cu timpul.

Te astept, iubire… martie 7, 2012

Cat dor de imbratisare…iubire, acum e ceata si te pierd. Intind mainile si pasesc nesigur cu ochii inchisi. Nu esti acolo. Ratacesc si incerc sa imi amintesc vocea ta, linia fetei tale si conturul buzelor. Incerc sa imi amintesc gustul unui sarut si caldura unei imbratisari. Se pierd emotiile si ramane teama unui gol. Nu mai stiu daca in drumul nostru am fost vreodata parte din lumea ta. Lumea mea imi pare acum goala si intunecata…iar amintirile…nu mai sunt atat de vii precum le stiam eu. Ai fost oare acolo? Sau a fost inchipuirea mea? Ma asez acum intr-un colt si astept sa iti gasesti tu drumul catre mine. Poate ca nu m-ai vazut pentru ca eram ocupata sa alerg dupa tine, sa te caut fara oprire. Poate ca am umblat prea mult timp cand ar fi trebuit sa stau si sa am rabdare sa ma gasesti tu. Ma asez intr-un colt si astept. Privesc lumile care se ciocnesc puternic in jurul meu si eu raman ascunsa sub o mantie greoaie peste care se astern cioburi din lumile celelalte. Abandonez totul si te astept, iubire, te astept sa imi dai lumea ta. Sa ma vezi, sa ma accepti, sa ma primesti. Si atunci o sa iti dau tot si o sa construiesc cu tine si pentru tine o lume mai mare si mai puternica, mai rezistenta, mai frumoasa. Asta sper sa fie de ajuns…eu sper sa fiu de ajuns si sa nu mai pleci, iubire, sa ramai cu mine si sa incetam cautarile.

Am atatea ganduri si temeri si intrebari si nesiguranta si sperante si vise si port gravate in suflet urmele unor povesti apuse…dar cu un simplu gest le stergi pe toate. Ma ascund in tine si ma simt in siguranta. Numai tu stii cum sa faci asta…si uneori vezi dincolo de cuvintele goale care ma acopera. Dar apoi pleci si ma rupi din tine atat de usor…expusa si tremuranda cad prada propriului val acaparant de zgomote neobosite.

Te caut in asternuturi, dar stiu ca sunt singura. Privesc lumea care se perinda in jurul meu, dar e fara rost…sunt chipuri goale de straini…nu esti tu…nici unul din ei nu e ce trebuie. Asa ca dorm pe o jumatate de pat si astept sa vii langa mine…iti pastrez locul langa mine. Raman in coltul meu in timp ce restul lumilor isi continua drumurile si astept sa ma gasesti. Te astept, iubire…

Pe margini de poveste ianuarie 29, 2012

S-a ascuns de lume. Sta inconjurata de un amalgam de ganduri si sentimente, furii, agitatii si intrebari. Ii este teama ca a alergat atat de mult incat s-a ratacit…a alergat ea sau s-a oprit el? De unde are ea atat de multa nesiguranta? Teama de a nu fi de ajuns este coplesitoare. Pune la indoiala tot ce stie, tot ce crede. Peretii par sa se darame peste ea, sunt ganduri atat de multe si greoaie care ii apasa pe suflet. Lumea ei pare atat de ciobita, incat nu mai vede nimic cu claritate. Nu-si mai gaseste drumul…nu-l gaseste sau nu-l mai recunoaste. Cat de usor s-a pierdut in propria ei lume…prea usor…cand abia simtea ca isi gaseste locul. Dar fragilitatea fiecarui moment a fost revelata sub teama ei. De ce nu se aduna? Rememoreaza cuvinte, conversatii, clipe, priviri si gesturi…nu se mai increde in ea. Daca ce a simtit a fost doar ce si-a dorit? Ar fi trebuit sa fie mai atenta, dar nu a vrut sa inteleaga. Ar fi fost impotriva firii ei. Cum s-ar fi putut bucura cu entuziasmul unui copil daca ar fi fost precauta? Si ce daca a fost naiva si s-a aruncat in vraja unei povesti? Crede in poveste cu sufletul, cu entuziasm, orbeste, irational, fara precautii si fara prea multe ganduri. Dar cand povestea se loveste de realitate…o realitate pe care ea nu vrea sa o accepte complet, atunci e cel mai greu. Sa inteleaga ca toate gandurile ei raman fara ecou, sa simta partea intunecata, distanta cu care nu se impaca si cuvinte care nu se mai intorc la ea. E atat de greu sa impace partea ei idealista, iubitoare si usor naiva cu realitatea de care se tot loveste. Inima ii bate cu putere. Ar vrea sa spuna ceva, dar nu stie exact ce, nici cum, nici daca ar trebui. Sau poate asteapta mai intai un gest…un semn…orice care sa ii distruga toate gandurile. Dar cat asteapta…cu cat trece mai mult timp cu atat devine o confirmare apasatoare a realitatii pe care nu stie cat o mai poate nega. Cine rupe tacerea?

Fantasme ianuarie 8, 2012

Exista un drum…un drum al ei, un drum al lui…separate…drumuri care s-au ciocnit de alte lumi…lumi nepotrivite, lumi prea mari, lumi prea mici, lumi in care ei nu s-au regasit. Si din fiecare lume a pastrat cate ceva. Si-a continuat drumul cioplit de experiente, oameni, trairi, sentimente, lacrimi si bucurii. Dupa toate incercarile, abia acum…acum cand drumul ei s-a impletit cu al lui, ea simte ca incepe sa isi gaseasca locul.

Au ramas insa amprentele altor locuri carora ea le-a apartinut. El va gasi cufere mai mari sau mai mici cu povesti incepute si incheiate, cu amintiri, cu oameni dragi si oameni care au ranit-o. Nici unul nu e incuiat si uneori se mai deschid la o adiere de vant. El se sperie si o priveste intrebator. Ar arunca totul, ar elibera-o de tot ce a fost rau si ar lasa numai povestea lor sa infloreasca in voie, neatinsa de fantasmele nedorite. Dar nu stie ca tot ce este ea acum se datoreaza povestilor din cufere. Ea e mai puternica acum datorita fantasmelor care au modelat-o in timp, care au transformat lumea ei in forma aceea perfecta pentru a se potrivi cu lumea lui.

Iubire, lasa fantasmele in cufere si priveste-o, accept-o, doreste-o asa cum este. Fara prea multe ganduri inutile, fara intrebari la care nu vrei raspunsuri, fara ezitare. Ea este deja a ta. Cu totul. E in cadere libera si spera sa fii acolo sa o prinzi.

El simte fericirea ei, simte ca ea se indragosteste cu ochii inchisi si ii accepta jocul. Ea alearga si spera ca el sa tina pasul…sa nu se piarda inainte de a se regasi complet. Cu vocea lui o opreste din alergat. Se opreste ca sa-l asculte, se lasa sedusa si simte cat de tare se adanceste in lumea lui. Ea ii zambeste din suflet si il priveste invaluita de un amalgam de sentimente. Inima ii bate puternic si toate fantasmele pier cand il zareste. Apare parca dintr-un intuneric in care ea a stat ascunsa prea mult timp. Ii lumineaza pasii spre el cu privirea si o calauzeste cu vocea. Intind bratele unul spre celalalt si abia reusesc sa isi atinga varfurile degetelor. Dorinta unei imbratisari, a unui sarut, a unei contopiri complete este coplesitoare. Si tot frigul se topeste in fierbinteala unei atingeri. O singura atingere, inocenta, incarcata de sentimente, ganduri, emotii, priviri, cuvinte. Sunt atat de aproape unul de celalalt si totusi inca mai exista distanta intre ei. E un spatiu cu intrebari si descoperiri, cu sperante, cu pasii pe care trebuie sa ii mai faca pentru a afla… Iar fantasmele lor sunt acolo, in spate, amintindu-le de greseli din care au invatat si momente frumoase pe care le-au uitat. Insa tot ce conteaza e clipa lor, clipa in care s-au gasit si primii lor pasi impreuna. Pentru ca nu e tarziu, e timpul lor…

Pe drumuri de iubire decembrie 5, 2011

Ma intorc iubire. Ma intorc la drumul meu necunoscut. Pasesc usor si ma intreb daca drumul tau se impleteste cu al meu. E intuneric acum. Nu vad nimic in jur si imi forteaza pasii doar dorinta unui loc luminat de iubirea ta, de prietenie, de rasete de copil, si conturat de responsabilitati, oameni si profesii.

Visez iubire. Visez la nopti pierdute in bratele tale, la gesturi in spatele carora se ascund semnificatii mai multe decat ar putea vreodata sa exprime toate cuvintele din lume. Zambesc si tresar numai la gandul unui sarut furat in miezul noptii. Visez la imbratisari cu dor si patima si la topirea noastra in asternuturi.

Caut iubire. Caut ochii tai in intuneric, bratele tale in care sa ma arunc, sufletul tau in care sa ma ascund. Caut iubire. Caut locul meu in lume, intre oamenii aceia, intre zidurile acelea inalte si luminoase, intre toate profesiile insirate in zare.

Vreau iubire. Vreau mai mult decat am, vreau mai mult decat putinul necesar. Vreau cu dor, inversunare, ambitii si sperante. Vreau tot. Vreau o viata. Vreau lumina. Vreau rabdare sa le descopar, rabdare sa pasesc si sa gasesc raspunsuri, intelepciune sa pun intrebarile corecte si sa fac greselile importante care sa ma tina pe drumul meu.

Spune-mi iubire. Spune-mi tot ce doresti, spune-mi unde te-ai pierdut. Iti dau tot. Arunc lumina mea spre tine. Ma vezi? Ma auzi? Ma gasesti? Intre atatia straini care ratacesc fara scop, ma gasesti? Spune-mi unde, cand si cum…iti dau tot. Alerg iubire in calea ta, alerg cu spaima de a te pierde. Iti dau si suflul meu puternic pentru acei pasi greoi care te aduc mai aproape.

Ma intorc iubire…ma intorc…